RSS Feed

Back in… blogging!

Posted on

Gata, m-am întors! După ce am renunțat să scriu pe blogulețul „unguresc” de câteva luni, aseară m-a convins cineva (culmea, o persoană pe care nu o cunosc) că ar fi o idee rea să renunț la activitatea mea online.

Și ca să nu țin povestioara doar pentru mine, am să vă spun că totul se datorează unui comentariu pe care l-am primit de la o coleguță de breaslă, prin care am fost anunțată că unul dintre textele scrise de mine acum ceva vreme (in 2011!!) a fost copiat in foaaarte mare parte si publicat pe Facebook sub forma unei postări personale, de către o doamnă.  Ce am facut cand am citit asta? Am pus filmul la care mă uitam pe „Pauză” și m-am gandit… „la asta cum ar trebui să reacționez?”. Iubitul meu imi zicea că ar trebui să fiu mândră de mine, pentru că acum știu sigur că postarea respectivă are cel puțin un fan. Și da, probabil că era o urmă de vanitate acolo, în mine, având în vedere că timp de 10 minute am tot comparat textul meu și textul postat de doamna respectiva și am constatat de mai multe ori că mă copiase în proporție de 80% sau așa ceva. Dar apoi mi-am amintit de cursurile de Dreptul Comunicării de la facultate, iar gestul doamnei de pe Facebook a început să mă deranjeze. M-am convins de două lucruri: primul, că trebuie să îi spun ceva persoanei respective, iar al doilea, că trebuie să mă reapuc de scris pe blog (doar nu vreau să îmi dezamăgesc fanii, nu? :p ).

Așadar, sunt aici. Din nou. Pentru cât timp… nu am de unde să știu. Dar abia aștept să vă povestesc aventurile mele de pui de ardelean în lumea asta mare! Cheers!

Berlin- (fun) facts

Posted on

Ich bin eine berlinerin! Adica eu sunt berlineza, iar acum pot sa spun asta pe bune, nu doar sa citez un print care zace pe peretii garii centrale cine stie de cand. Mi-am castigat dreptul de a face aceasta afirmatie (chiar daca doar pe jumatate) tocmai ieri, cand am reusit sa indrum un cetatean spre Muzeul de Istorie Naturala. Si zic ca doar pe jumatate pentru ca indicatiile i le-am dat in engleza. Small steps are better than no steps, zic!

In ultima postare  am promis ca nu voi ma fi carcotasa. Si ca sa vedeti ca ma tin de cuvant, am facut o lista cu fun facts despre Berlin.

  1. Ordinea si discilina tipice nemtilor le-am putut observa inca din aeroport. Daca vrei sa iei un taxi din fata aeropotului, nu poti sa il iei pe primul care iti iese in cale. Trebuie sa iti iei frumos bagajelul si sa te duci la primul taxi din lunga coada din statia de taxiuri. Am incercat noi sa fentam taximetristii (deh, invatati ca acasa), dar taximetristul ne-a indicat directia primului taxi din rand. Cum adica…sa fure el clientul altuia? Nein!
  2. Berlinul este primul oras (dintre cate am vazut eu) fara zebre. Nici macar una! (in zoo nu am fost inca, acolo poate au..dar nu despre ele vorbesc). Si cu toate astea, soferii nu ii iau pe sus pe pietoni (bine ca la noi nici macar trecerile marcate cu 4 indicatoare, 3 marcaje pe carosabil si 2 stopuri nu-i opresc pe soferii grabiti).
  3. Un alt lucru pe care il admir la berlinezi este respectul pe care soferii il au pentru biciclistii cu care impart soseaua. Probabil ca  legea formulata in asa fel incat sa ii protejeze pe biciclisti (soferilor li se suspenda carnetul daca „mangaie” vreun astfel de partcipant la trafic) i-a educat cu timpul pe soferi. Si poate ca si la noi ar creste respectul pentru biciclisti, daca legea ar fi aceeasi pentru toti
  4. Din punct de vedere arhitectural, cuvantul ordine cred ca stat temelia fiecarei schite de constructie a cladirilor de aici. Ai spune ca intreg orasul e la acelasi nivel (cu mici exceptii). Cand toate cladirile au aproape aceeasi inaltime, parca nu te simti ca intr-un joc prost de Tetris… Mie, cel putin, imi place mai mult asa. In cazul asta, insa, exista si un „dar”: daca toate cladirile au aceeasi inaltime si seamana incredibil de mult intre ele, la un momentdat ajungi sa te simti ca intr-un labirint. Sa te vad, romane, cum mai iesi de acolo! 🙂
  5. Unul dintre cele mai haioase lucruri pe care le-am aflat despre orasul asta este legat de cersit. Daca vrei sa intinzi o mana, trebuie sa primesti aprobare de la primarie sa o faci. Tot cei de la primarie iti vor spune si unde sa mergi la cersit… ca sa fie si cersetorii impartiti in mod egal in oras, ce-i asta?! La fel, daca vrei sa zdrangani la un instrument la colt de strada, ca sa castigi un ban cinstit, trebuie sa mergi in audienta la primarie si doar daca lor le place cum zdrangani obtii aprobarea.
        Ce-i drept, nemtii sunt mai inventivi cand vine vorba de entertainment stradal 😀

Astea sunt 5 lucruri faine despre Berlin. In incheiere as vrea sa va spun despre cel mai upgraded cersetor pe care l-am vazut vreodata. Asta le da clasa nu doar cersetorilor din Romania (care au ajuns la expert level in ceea ce fac), ci tuturor cersetorilor din lumea asta. De ce? Pentru ca el strangea banii nu intr-o cana, nu intr-o palarie si nici intr-o cutie de carton ci… intr-o tigaie de teflon. Noua! Pana si cersetoru`neamt se respecta! 😀

Posted on

Ok, deci m-am mutat (pentru o vreme) intr-un oras mare, o capitala europeana, unde nu cunosc mai mult de trei persoane. „Been there, done that… nu ar trebui sa fie ataaat de greu”, imi ziceam eu, ferm convinsa ca mutarea asta nu ar trebui sa fie cu mult mai diferita decat plecarea mea din Ardealul linistit in Bucurestiul zgomotos si aglomerat. Ei bine, ghici ce? M-am inselat. Iar de asta mi-am dat seama abia in momentul in care am iesit pe strazile Berlinului de una singura, pentru prima oara. Pot sa spun ca m-am simtit ca o pisica in ocean. Cand schimbi orasul, e una, dar cand dai tara ta pe o tara a carei limba nu o cunosti (si unde nu ai voie sa folosesti torrenti 😛 ) e alta mancare de peste.

Dar ca sa nu ma simt de parca as fi aterizat acolo de pe o alta planeta, am incercat sa caut asemanarile cu Bucurestiul. Si sunt cateva:

  • Gunoaie pe strazi- check! Nu in cantitati industriale ca prin tarisoara noastra, dar parca ma asteptam de la un popor atat de tipicar si pretentios ca cel al nemtilor sa nu se confrunte cu problema asta.
  • Gigei fara locuinta cu (a 5-a) bere in mana ziua in amiaza mare- check!
  • Gigei care vin la tine pe strada si iti cer mancarea din mana- check!
  • Zeci de strazi ciuruite- check! Si, odata cu ele, cel putin cinci Dorei pe santier, dintre care unul lucreaza, unul da indicatii si ceilalti se uita.
  • Alba-neagra la coltu`strazii- (oooo da!) check! Cu tot cu fraierii care dau cate 50 de euro baetasilor care „joaca cinstit”.

Asadar, fiecare padure are uscaturile ei. Eu nu pot decat sa ii multumesc Berlinului ca ma face sa ma simt mai aproape de casa!

(Stiu, e o postare rautacioasa… Dar promit ca in urmatoarea scriu numa`de bine. Si ca sa vedeti ca nu i-am pus gand rau Berlinului, va las cu o poza mai mult decat sugestiva 😀 )

Exista viata dupa licenta…

Posted on

Buuun, acum ca a trecut si licenta, putem sa ne intoarcem la vietile noastre. Viata de absolvent seamana extrem de mult cu cea de simplu studentel. Ma rog, exista unele schimbari: acum suntem someri cu diploma!

In fine, ideea e ca acum pot in sfarsit sa ma bucur de vara si de olecuta de timp liber. Si cum problemele cu facultatea s-au terminat (cel putin asa cred), mi-am putut lua zborul (la propriu) spre Berlin.

Ce stiam despre Germania?

  • bere
  • carnati
  • ordine si disciplina
  • limba cu multe „H”-uri

Ce am aflat pana acum despre Germania/ Berlin?

  • daca pierd un meci de fotbal in campionatul european, a doua zi nu te poti astepta sa functioneze cum trebuie ( na ca le-am gasit o scuza pentru faptul ca mi-au pierdut bagajul in aeroport)
  • in mod surprinzator, berlinezii traverseaza strada la fel de aiurea ca bucurestenii ( nu in modul sinucigas in care o fac ai nostri, ei asteapta sa se elibereze soseaua, dar totusi…)
  • Cola+ Fanta= Spetzi, o bautura care poate deveni addictive (o recomanf 😀 ).
  • are si Bucurestiul un punct in plus fata de Berlin: parcurile (aranjamentele florale din parcurile bucurestene dau mai bine decat…iarba din parcurile berlineze)
  • NU folosi dubla afirmatie! E una sa spui „Ja” („da”) si alta sa spui „Ja, ja” – noi obisnuiti fiind sa spunem „da,da” in limba noastra, spuneam la fel si in germana, fara sa stim ca, de fapt, ii trimiteam la dracu`pe bietii oameni. Ma intreb ce o fi insemnand daca zici de trei ori „Ja”…
  • trist, dar adevarat: berlinezii nu prea ies „la o bere, ca baietii”!!! (insa acest aspect trebuie sa il mai cercetez, nu cred pana nu am 3 surse…nu vreau sa cred!!)
  • in Berlin, restaurantele Subway sunt aproape ca si shaormeriile din Bucuresti: 2-3 pe fiecare strada. Nu pot sa spun ca ma intristeaza lucrul asta… 🙂
  • nu in ultimul rand, Berlinul are cea mai frumoasa gara pe care am vazut-o vreodata.  Se aseamana cu cea din Bucuresti … in sensul ca se numeste „Gara de Nord”. In rest, a le compara pe cele doua e ca si cum ai compara Parisul … Baicoi.

Mai sunt multe de vazut/ descoperit/ aflat. Am sa revin cat de curand cu poze si povesti. Pana atunci bucurati-va de vara si relaxati-va pe piesa de mai jos. Intre timp, eu am sa incerc sa ma obisnuiesc sa ma trezesc dimineata fara sa aud pe cineva cum striga „FIARE VEEECHI, FIARE LUAAAAM!” si zgomote de bormasina.

 

 

Moonlight Breakfast-Hello!

Posted on

Prietenii nostri de la Moonlight Breakfast au scos un clip nou pentru melodia „Hello”.  O piesa simpatica, merita ascultata. Eu una cu piesa asta ii tin minte de la concertul din vara anului trecut. It was love at first audition! Dar gata cu vorbaria, va las cu Moonlight Breakfast ca ei sunt mai misto!

 

Martie, vezi ca iarna vrea sa iti fure primavara!

Mai sunt cateva minute pana cand va fi primavara, cel putin oficial. Si cum sa nu imi fie ciuda cand ma uit pe geam si vad ca ninge?

Daca am asteptat ceva cu nerabdare de la revelion incoace (pe langa ziua mea de nastere), aceasta a fost primavara, anotimpul meu. Anotimpul perfect care nu-ti da nici prea multa caldura, nici prea mult frig, nici prea multa ploaie, nici prea mult soare, zile nici prea lungi, dar nici prea scurte. Anotimpul echilibrului, dar si al revenirii la viata. Nu stiu cum sunteti voi, dar eu am impresia ca ma trezesc dintr-un somn adanc si agitat odata cu venirea primaverii. Revin la viata, mai zambitoare, mai optimista. Am impresia ca ok, si daca am zile proaste, macar soarele de afara si posibilitatea de a sta pe o banca si de a ma pierde in verdeata copacilor ma va face sa vad jumatatea plina a paharului si deci zilele respective vor fi mai putin proaste decat altele. Va fac o schema? :))

Cred ca ati intels ideea. Eu una abia astept sa scap de frig, de haine groase si de nopti pierdute stand sub doua paturi cu ceaiul in mana, tusindu-mi plamanii. Imi e dor de soare si de caldura…

Si ca sa fiu sigura ca ninsoarea asta de martie nu o sa tina prea mult, am sa invoc vremea buna cu o poza pe care am facut-o primavara trecuta, cu mesajul: ”Draga primavara, am nevoie de material pentru poze! Si, mai mult decat atat, am nevoie sa pot sa fac pozele fara sa-mi inghete degetele pe aparat…”. Sper sa ma auda…

Image

Culmea culmilor

Asta este cea mai fresh aventura a mea. Acum ca am trecut (sort of) de partea grea, bineinteles ca imi vine sa fac haz de necaz. Cine a crezut ca le-a vazut pe toate, s-a inselat amarnic. Ce urmeaza sa va povestesc bate orice record de stupizenie. Am avut ocazia sa interactionez cu „cel mai lovit in bila” om din Univers si credeti-ma, tare mi-as fi dorit sa nu fi fost asa.  Nu obisnuiesc sa fiu rautacioasa (la modul serios) la adresa altora, dar cand ma calca pe coada vreun neica nimeni in drum, tind sa ii raspund cu aceeasi moneda.

Am sa trec rapid peste prima parte a acestei aventuri. Nu vreau sa pierd vremea cu prea multe detalii. Long story short, marti seara vroiam sa plec spre Timisoara. Dupa cateva minute bune de cugetare si de incercare a bietilor mei parinti sa imi bage mintile in cap, m-am convins ca ar trebui sa fac un ocol, adica sa merg pe acasa (la Oradea) si de acolo sa o iau spre Timisoara. Asa aveam sa evit zonele cu cod galbeno-portocaliu de viscol. Mi-am schimbat biletul pentru seara trecuta (duminica seara), asa apucam sa stau si cu ai mei o zi. Totul a decurs bine pana am reusit performanta de a pierde trenul si de a-mi schimba biletul din nou pentru un tren care pornea cu o ora mai tarziu (cel putin teoretic… practic a adunat 100 de minute de intarziere, ca de`h, e iarna!). In fine, am urcat in tren in cele din urma. Lucky me..sau nu?

Aici am avut nenorocul sa dau peste cea mai incuiata, neintelegatoare si dubioasa fiinta din Univers. Serios, parca imi pare rau ca am vorbit asa urat de doamnele secretare in postarea de saptamanile trecute. Daca stiam ca aveam sa il cunosc pe nenea asta, va jur ca as fi multumit divinitatii pentru timpul petrecut la secretariat.

Ca o tanara zgudubilitica si adesea prea plina de energie,  dupa ce a pornit trenul mi-am scos si eu laptopul sa mai butonez pe ici-colo. La nici 10 minute, specimenul dubios imi adreseaza intrebarea: „Tu cat ai de gand sa tot tastezi acolo?”. Am ramas putin surprinsa de intebare, dar i-am explicat ca am ceva de lucru si ca nu stau mult.. Si oricum, TASTAM LA LAPTOP, CAT DE GALAGIOASA POATE FI ACEASTA ACTIVITATE ?! Discutia a fost prea misto asa ca  nu am sa o stric cu parafraze..

Nenea Dubios: Voi dori sa ma culc in curand si as prefera sa nu mai tastezi.

Eu: Imi pare rau, am putin de lucru, dar nu va dura mult.

Nenea Dubios: Nu va suparati, nu aveti cumva un loc liber, in alt compartiment, pentru mine sau doamnisoara? Ca tot tasteaza aici si ma deranjeaza si vad ca nu are de gand sa inceteze…

Controlorul (uimit): Pai… in alte parti e mai rau. Oamenii vorbesc la telefoane… e mai mare galagia.

ND: Atunci poate o rugati dvs. pe domnisoara sa se opreasca din tastat.            

C: Pai daca erati cu toate cele 6 persoane in compartiment ce faceati?

ND: Aia nu clapaceau pe taste..

Eu: Serios acum, trenul face galagie mult mai mare decat tastele mele, asa ca sunetul tastelor nici nu se aude.

ND: Pai trenul asa trebuie sa faca, dar tu imi creezi un disconfort si nu ma lasi sa dorm.

Eu: Bine, cand va culcati am sa il inchid.

Controlorul pleaca. Dupa alte 5 minute, ND mi se adreseaza din nou, cu acelasi zambet tamp si cu aceeasi privire rautacioasa si plina de scarba.

ND: Chiar o sa te simti bine acum ca stii ca poate am sa ma mut din cauza ca imi creezi un disconfort cu tastatul tau?

Eu: V-am mai spus, tastatul meu e o nimica toata. Am de lucru, dar termin si inchid.

ND: Tine de niste principii de bun simt… credeam ca ai o farama de bun simt.

Eu (cu nervii intinsi deja pe peretii compartimentului): Domnule, am chiar ” mai multe farame” de bun simt, dar dvs. nu ma cunoasteti. V-am spus ca il inchid cand vreti sa va culcati!

ND: Pai nu vad ca il inchideti.

Eu: Va culcati acum?

ND: Nu

Eu: Pai atunci? Cu cat ma tineti mai mult la discutii, cu atat am sa il inchid mai tarziu, pentru ca nu apuc sa termin ce am de facut.

ND: Pai nu imi pasa ce faci tu. Ma deranjezi. Si cand am urcat in tren vorbeai la telefon asa de fata cu mine, de parca imi pasa mie ce  vorbesti tu cu altii!

Eu: Si ce vroiati sa fac? Sa ma dau jos din tren ca nu va convine dumneavoastra ca aveti oameni in jur? (tin sa mentionez ca atunci cand am vorbit la telefon, vorbeam aproape in soapta…)

ND: Sa iesi pe hol si sa vorbesti acolo.

Eu: Extraordinar, nu stiam ca trebuie sa cer permisiunea sa imi anunt familia ca am urcat in tren cu bine, dupa o asteptare de atatea ore.

ND: Chiar te simti bine ca plec din cauza ta?

Eu: Nu am ce sa va fac…

ND: Eu pot sa plec, da`tu vei ramane asa toata viata

Eu: Foarte bine, nu ma suportati dumneavoastra!

Intre timp vine controlorul din nou. S-a uitat la mine si la ochii mei care cerseau indurare si in cele din urma m-a ajutat sa ma mut in alt compartiment. „Omu` ala are probleme la cap… nu puteam sa te las cu el”, mi-a zis el.

Dimineata am aflat de la domnul controlor ca Nenea Dubios nu a dormit oricum pe timpul noptii. S-a plimbat de ici-colo toata noaptea  si pe la 3-4 dimineata s-a dat jos din tren. „Pacat ca nu am avut un pat in alta cabina plina cu oameni, il mutam acolo, sa vada ce e aia galagie! Auzi la el, sa te deranjeze tastele si sa faci atata scandal pentru asta… Extraordinar, frate!”, zicea controlorul dimineata. Thumbs up pentru nea` controloru`, zau!

In urma experientei de ieri e clar ca nu am sa ma mai intreb niciodata „Se poate mai rau de atat!?!”. Nu de alta, dar am impresia ca Universul va considera aceasta intrebare retorica drept o provocare si va face astfel incat sa imi demonstreze ca DA! se poate mai rau.

%d blogeri au apreciat asta: