RSS Feed

Category Archives: Chestii, trestii, șmecherii…

Eurovision, selecția națională

Posted on

În seara asta am zis că mă uit și eu la finala selecției naționale pentru concursul Eurovision, ca și așa nu am facut-o niciodată. Ce-am văzut mi s-a părut o glumă proastă la adresa muzicii românești (asta dacă trecem peste replicile penibile ale prezentatorilor). Dacă ar fi să fac un review al pieselor de la concursu’ ăsta, el ar suna cam așa:
1. Piesa trupei Casa Presei (a.k.a Turcescu & compania) – piesa asta nu aș putea vreodată să o iau în serios. Nu după ce l-am văzut pe Badea făcând mișto de ea, îmi pare rău… Mă așteptam, totuși, să apară Băse în platou și să facă un pic de balet. Așa, de susținere. Păi ce, numai Robert să danseze după cum îi cântă Băse? :p
2. Narcis Ianău – are o voce incredibilă, dar are o piesă pe care-ți vine să îți baț copiii. Pe mine mă sperie!
3. M-a speriat atât de tare piesa lui Narcis, că am și uitat cine a cântat după el…. Ah, da! Era trupa Freestay care nu a cântat rău. Ok, dar nu memorabili.
4. Elena Cârstea – Oh, Doamne Dumnezeule!!!! Aveam impresia că o gâtuie cineva în timp ce cântă.
5. Luminița Anghel – cea mai bună piesă din concurs. Femeia a cântat bine, iar piesa mă duce cu gândul la un film muzical. Mi se pare că nu e genul acela de piesă specifică Eurovisionului, ceea ce super ok din punctul meu de vedere.
6. Ovidiu Anton – o piesă pe care mă așteptam să apară un spiriduș irlandez care să îmi împrăștie bănuți și trifoi prin casă. În afară de asta, nici bună, nici rea.
7. Cezar – deși mi-a plăcut mult de el cu alte ocazii,  acum a venit cu o pisă pe care mi-am dat palme în oglindă. La fel ca și Narcis, voce bună, piesă oarecum penibilă. Păcat…
8. Cristian Prăjescu – un băiețaș de care nu am mai auzit până acum, dar care nu cântă rău. Din păcate nu văd cum ar putea lua el un loc decent la Eurovisionul din Suedia.
9. Electric Fence – un ritm care iese în evidență. Nu e rău, mai ales dacă ar face și un spectacol scenic ca lumea, țopăiala nu e suficientă.
10. Al Mike ft. Renee Santana – nu am înțeles ce caută adunătura aia de băieți care cântă fals în spatele acestei Renee? Mă întreb dacă ei s-au auzit cântând vreodată…
11.Tudor Turcu – fără îndoială, un tip talentat, nu e ușor să cânți și să desenezi în același timp. O idee mișto care cred că ar prinde foarte bine la „concursul mare”.
12. Andrei Leonte – draguța piesa! Dar dacă mă întrebați pe mine, tipa din backing vocals nu doar că il acoperă la refren, ci suna și ca naiba, cel puțin varianta live. Dar băiatul nu cântă rau, zic.

Nu prea am ce să spun în concluzie. Sunt fix 2 melodii care nu mi-ar fi chiar rușine să ne reprezinte în Suedia, dar la cum merg voturile, cred că am să schimb postul…

2 (două) minute

2 minute în plus, atât câștigați. Și știu că în cazul acesta trebuia să scriu cu litere și nu să folosesc cifra 2, dar refuz să fac asta, ca să nu se creeze nici o confuzie. Mă refer la 2 (două) minute în plus și nu nouă, nu șapte.

Mă adresez acum tuturor șoferilor grăbiți cărora le place să calce accelerația mai mult decât este cazul. Știu, nu sunt nici prima și nici ultima care vă vorbește, dar vreau să cred că funcționează teoria conform căreia cu cât repeți mai mult un mesaj, cu atât sunt șanse mai mari ca omul să îl înțeleagă, să îl accepte și să își schimbe comportamentul în sensul dorit de emițător. Adică, dacă teoria funcționează în jurnalism, publicitate și multe alte domenii, de ce n-ar funcționa și în cazul acesta? Dar să revenim…

Vorbeam mai sus despre cele 2 minute pe care șoferul grăbit le câștigă atunci când „o calcă”. De mai multe ori decât ne place să credem, aceste 2 minute cer sacrificii. Ceea ce nu m-ar deranja, dacă sacrificiul ar fi doar din partea șoferului care este dispus să și-l asume. Dar nu o face. Și clar nu este singurul care are de suferit. Că e vorba de o zgârietură, o oglindă ruptă sau de o viață, tot sacrificiu se numește. Și pentru ce, 2 minute?

M-am săturat să îmi fie teamă de fiecare dată când vreau să traversez strada, chiar și la trecerile semaforizate. M-am săturat să aud știri cu oameni morți sau răniți din cauza unui șofer grăbit. M-am săturat să am emoții ori de câte ori cineva din familie pleacă la drum lung, pentru că există posibilitatea ca pe drum să dea de un astfel de șofer grăbit. Și m-am săturat ca, săptămânal, să am emoții la trecerea de pietoni de lângă blocul meu pentru că unii șoferi se cred singuri pe șosea. Așa că…

Dragi șoferi,

Vă jur că nu sunteți nici singurii grăbiți, nici singurii întârziați. Nici singurii participanți la trafic nu sunteți pentru că, după cum zice un unchi de-al meu, „mămicile voastre nu v-au cumpărat stradă” – sper că se observă ca am incercat să cosmetizez zicala. Vă simțiți mai bine dacă faceți slalom printre coloanele de mașini și printre pietonii de pe trecere ca să atingeți performanța de a ajunge cu 2 minute mai repede la destinație? Grozav, dar am prefera, totuși, să ne scutiți de astfel de emoții pe viitor și să luați în considerare varianta de a pleca la timp spre destinație. Ce se poate întâmpla atât de rău încât să fie nevoie de 100km/h pe o stradă aglomerată din oraș? Ce poate fi atât de urgent încât să luați un pieton pe capotă pentru că „v-a sărit în față” deși el era deja la mijlocul trecerii de pietoni? Să pierdeți o programare? Să ratați un tren? Să prindeți o coadă la casa de bilete?
Ok, poate vă iese figura o dată-de două ori, după care căpătați încredere și devine obișnuință. Da’ și dacă o faceți de oaie… cin’ să vă mai scape? Dacă legea vă scapă, conștiința nu prea.

Zic și eu, parcă mai bine aștepți în trafic 2, 3, 10 minute, decât zile întregi în spitale, tribunale, service-uri auto… Parerea mea!

Timpul nostru

Săptămâna aceasta au reînceput cursurile. Gata cu serile în care de la lucru mergeam direct acasă și apucam să lenevesc. De acum până la vară, timp liber în cursul săptămânii din părți. Și apropo de asta, voiam să vă povestesc un lucru pe care l-am realizat chiar la primul curs al acestui semestru.

Luni, 18 februarie, ora 17:00. Primul curs de „Tehnici de comunicare în public” a început cu un mic test. Domnul profesor ne-a rugat să îi spunem care sunt activitățile noastre pe parcusul a 24 de ore și cam cât timp ne ocupă ele. Când am tras linia, erau vreo 7-8 ore de somn, vreo 2 ore petrecute pe drumuri, 8 ore de munca, 2-3 ore l școală, maximum 3 ore de relaxare (dormit, citit, gătit etc.) vreo oră-două pierdute prin oraș cu treburi diverse și uite-așa fuse și se duse ziua. Ba chiar ajunsesem să transformăm ziua într-una de 27 de ore, pentru că 24 nu erau suficiente pentru a ne duce la bun sfârșit toate activitățile. În fine, într-un sfârșit ne- spus domnul profesor care a fost rostul acestui exercițiu: acela de a ne atrage atenția că petrecem prea puțin timp gândindu-ne la noi înșine. Și, într-adevăr, ne concentrăm atât de puțin asupra propriei persoane, încât nici nu realizăm că practic uităm de noi. Din 24 de ore, abia dacă alocăm 3 în care facem ceva ce ne place, ne relaxează, sau pur și simplu facem pentru noi.

Ideea pe care încerc să o transmit prin această postare este aceea că ar trebui să facem mai multe pentru noi înșine. Iar prin asta nu mă refer la a adopta un comportament egoist. Nu! Mă refer pur și simplu la faptul că am ajuns să trăim într-un ritm care ne lasă impresia că ne trăim viața „pentru că trebuie”. Exact așa a punctat și domnul profesor ideea sa: mergem la lucru pentru că trebuie, mergem la facultate pentru că trebuie, pierdem timp pe drumuri pentru că trebuie și prea puține lucruri le facem pentru că vrem.

Azi dimineață mi-am amintit de cursul de luni în timp ce mergeam spre serviciu. Eram în metrou și încercam să îmi amintesc cele 5-6 activități zilnice enumerate de noi la curs, care ne fură cele 24 de ore ale zilei. Preț de câteva secunde m-am gândit că doar noi tinerii ne trăim viețile pe „repede înainte”, încercând să împăcăm facultatea cu munca și cu viața personală. Dar apoi am aruncat un ochi în jurul meu și mi-am dat seama că nu e nici pe departe așa. Adolescenți, tineri sau bătrâni, toți „vecinii” de compartiment din metrou aveau acel ceva în comun, care îi dădea de gol: o privire obosită cu ochi umflați sau cu cearcăne până la genunchi.

Așa mi-am dat seama că noi ne concentrăm prea mult să facem lucrurile cum trebuie și să greșim cât mai puțin. Cu alte cuvinte, ne străduim să nu greșim față de alții, și poate ne iese, dar în același timp greșim enorm față de noi. Și atunci… ce-am făcut?

Concluzia? Ne bucurăm temporar de lucruri mărunte, dar am uitat să ne bucurăm de timpul nostru și de propria viață pe termen lung. Oare ne mai poate învăța cineva cum se face?

Ungurii vor să le dăm. Dar ce?

Posted on

Am să le dau prietenilor mei un motiv de bășcălie, dar nu pot să mă abțin și am să vorbesc puțin despre situația ungurilor din România. Mă uit în clipa asta la Antena 3 unde se despică firu-n patru, tema fiind, bineînțeles, arborarea steagului secuiesc pe o clădirea unei instituții din Budapesta. Doi domni reprezentanți ai comunității maghiare au intrat în direct ca să explice/ scuze/ discute gestul ungurilor. Unul dintre acești doi domni a fost întrebat care ar fi acele drepturi de care ungurii din România nu se bucură pe teritoriul țării noastre. Răspunsul? În facultatea de medicină de la Târgu Mureș nu există atâtea locuri pentru studenți la secțiunea maghiară pe cât si-ar dori. Frățioare, serios?? Asta e tot ce ai găsit? Adică, dacă aceasta este problema pe care o ridici în momentul în care ai ocazia să îți spui toate of-urile, înseamnă că nici ție nu îți e prea clar ce te deranjează ATÂT de tare încât să fii mereu supărat pe români. Păi uite, poate că turiștii români care vizitează Budapesta nu găsesc locuri de parcare, deci nu sunt atât de multe locuri de parcare în Budapesta pe cât românii si-ar dori. Asta înseamnă ca ungurii ne încalcă drepturile? Sunt curioasă câte facultăți sau școli din Ungaria au secții cu predare în limba română… Probabil nici jumătate din nuamărul celor existente în țara noastră.

S-au schimbat multe din momentul în care, copil fiind, am început să înțeleg ce se întâmplă în jurul meu. Un fapt a rămas, totuși, neschimbat: dușmănia dintre români și minoritatea maghiară din România. De când mi-s mică și până acum, tot ce am auzit din partea comunității maghiare, sau mă rog, din partea politicienilor maghiari, este că ei se simt neîndreptățiți, că ei vor drepturi. Păi au. Vor școli… și din alea au. Clădiri patrimoniu de stat le-au fost retrocedate, dar tot nu sunt mulțumiți. Auzind discuțiile de la Antenă din seara asta, am ajuns la o concluzie: politicienii maghiari vor, nu știu ce, dar vor! (Spun politicienii maghiari pentru că probabil oamenii simpli care fac parte din această minoritate le pasa prea puțin de autonomie și alte cele)
Așa mi-am adus aminte de această caricatură de pe 9gag.

5804284_700b_v1

Nu vi se pare că se potrivește? Înlocuiți „women” cu „hungarians in Romania” și gata! (sursa foto: http://9gag.com/gag/5804284)

Să nu mă înțelegeți greșit, nu am nimic personal cu ungurii. Nu cu toți. Am prieteni maghiari, ba chiar am și nițel sânge de ungur în mine + că ai mei locuiesc pe teritoriul Ungariei. Dar mă amuză dorința asta a unor politicieni maghiari din România de a avea tot: școli, clădiri, pământ etc. Nu este suficient pământ Unguresc în Ungaria? Zic și eu, poate le va fi cam greu să mute Ungaria în România…

Update: o prietenă mi-a amintit de piesa asta, pe Facebook. Cum am putut să uit de ea, piesa care se potrivește atât de bine articolului ăstuia, nu pot să înțeleg. Dar eu nu înțeleg multe, so we’re good. Așa că ascultați și vă înveseliți!! :
http://m.youtube.com/#/watch?v=QYz6XTv_cSA&desktop_uri=%2Fwatch%3Fv%3DQYz6XTv_cSA

Bunele maniere NU dăunează grav sănătății!!

Posted on

Oare de asta sunt atât de evitate bunele maniere în zilele noastre, pentru că sunt considerate periculoase? Dragi tinerei și tinerele, vă jur bunul simț și bunele maniere, „folosite” împreună, sunt mai puțin nocive decât combinația de sosuri în shaorma… Sau cea de Iphone cu carcasă sclipicioasă… Sau cea de blugi găuriți si bluză cu vedere la buric în miezul iernii. În fine, înțelegeți voi ideea… Cred.

De unde „durerea” mea cu bunele maniere? Cred că era o supărare care ardea mocnit înlăuntrul meu, dar a erupt astăzi când, cu capsa pusă fiind, m-a enervat o pisi din asta de maximum 15 ani care aștepta ca tot metroul să îi facă ei loc. Asta, sau trecea prin ei, fără vreo jenă.
Ar fi urât din partea mea să spun că doar tinerii duc lipsă de bun simț si bune maniere. Sunt muhuhuuulte exemplare din categoria vârstei a doua care ar da clasă micilor nesimțiți în devenire. Și atunci vin și mă întreb: cu ce drept îi critică unii pe cei care părăsesc țara? Adică naționalistul din tine consideră că ăla care fuge de problemele din țară e un laș, dar nu are nici o problemă cu a scuipa semințe în locuri publice? Sau cu a asculta manele pe stradă? Sau cu a distruge băncile din parc? Sau cu a-ți băga p**a cu nonșalanță în morții ăluia care a îndrăznit să te depășească în trafic? Interesant…

Era o vorbă care zicea că e frumoasă România, păcat că e locuită. Ei, eu nu sunt de acord cu ea. Sunt atâtea exemple de oameni care merită lăudați și respectați pentru ceea ce fac. Mi-e milă de ea, țara, că nu e respectată la adevarata ei valoare. Și mi-e milă și de ei, oamenii simțiți care ajung să se simtă în plus printre multele specimene de la noi…

Dar cu mila nu rezolv nimic. Așa că data viitoare când am să mă întâlnesc cu puștoaica plină de aere de divă am să îi spun că bunul simț nu ucide și că poate să îl folosească liniștită. Că așa e frumos, să nu-i lași pe alții să moară neinformați.

 

Și ca să vedeți că oricine poate învăța să se poarte, luați de-aici o caricatură simpatică:

2861455_700b

sursa foto: http://9gag.com/gag/2861455

Whisky, a life changing decision

Posted on

Știți cum se spune că omul nu realizează ce a avut decât în momentul în care a pierdut acel ceva? Ei bine, să știți că funcționează și reciproca acestei teorii: uneori nu realizezi în ce te-ai băgat. Doar în momentul în care te vezi în fața faptului împlinit îți dai seama că ai greșit undeva la calculul făcut inițial, iar acum îți dă cu virgulă. Bine… In cazul meu, după acea virgulă se află trăznăile unui pufos, so we’re good.

Acum o săptămână l-am adus acasă pe Whisky, un pisoi pufos si extrem de curios, care are doar 3 luni si jumătate la activ. Energia lui este molipsitoare, iar simpla lui prezență te face să lași grijile pe preșul de la intrare. Cum ne-am închipuit noi că va fi? Exact ca viața noastră de până atunci, doar cu un suflet în plus în preajmă. Ei bine, după o săptămână, pot spune că îți dai seama că este Whisky în casă pentru că:

1. Trebuie să îți iei subtitrare la filme, că de auzit nu mai auzi nimic. Whisky începe să se joace cu jucăria lui preferată, punga de hârtie, chiar în momentele cheie ale filmului.
2. Dimineața te trezești mai repede cu cel puțin jumătate de oră ca să îl smotocești pe pufos.
3. Dacă e week-end și vrei să dormi mai mult, poți să uiți! Whisky nu e făcut să aștepte prea mult sesiunea de smotoceală.
4. Te trezești înțepenit de spate, gât, mâini și picioare, pentru că Whisky s-a postat mult prea comod în patul tău și nu vrei să îl trezești, pentru că va crede că e timpul pentru smotoceală.
5. Dacă lucrezi de acasă, pauzele sunt lungi si dese, doar ca să te uiți cum se joacă pisoiul cu noua jucărie.
6. Petreci mai mult timp în baie, pentru ca pisicul este curios cum e în cadă, dar e prea micuț ca să și iasă de acolo atunci când a terminat „inspecția”.
7. Mergi prin casă cu atenție sporită, mai ceva ca atunci când ești cu mașina pe un drum național ințețoșat, pentru că piticul îți iese în cale când nici nu te aștepți.
8. Trebuie să schimbi poziția mobilei în dormitor, pentru că locul preferat al lui Whiskey este spațiul extrem de strâmt dintre pat și perete, de unde cu greu poate ieși dacă nu îi dai la o parte noptiera.
9. Trebuie să ieși din casă cu viteza a treia, asta dacă nu vrei să fugărești motanul pe casa scării.
10. Începi să nu îți mai lași încărcătoarele în priză pentru că Whisky are o slăbiciune pentru mufe și nu ai vrea să facă un scurt motanul în timp ce se joacă.
11. Deschizi laptopul, chiar dacă nu ai nevoie de el, pentru că motanului îi place să stea pe tastatură, la căldură.
12. Te grăbești să ajungi acasă pentru că abia aștepți să te joci cu pufoșenia.
13. Traversezi un bulevard prin vânt și ploaie, în loc să iei autobusul, doar pentru că știi că undeva la jumătatea drumului este un pet shop de unde vrei să îi iei pisicului o perie pentru blăniță.
14. Eliberezi un raft din dulapul tău pentru motan.
15. Toate persoanele din casă sunt cu gura până la urechi pentru că piciul face tot timpul câte o năzbâtie.

În concluzie, el este Whisky, motanul care ne ocupă 90% din timpul petrecut acasă. Dar e al nostru și îl iubim.

Back in… blogging!

Posted on

Gata, m-am întors! După ce am renunțat să scriu pe blogulețul „unguresc” de câteva luni, aseară m-a convins cineva (culmea, o persoană pe care nu o cunosc) că ar fi o idee rea să renunț la activitatea mea online.

Și ca să nu țin povestioara doar pentru mine, am să vă spun că totul se datorează unui comentariu pe care l-am primit de la o coleguță de breaslă, prin care am fost anunțată că unul dintre textele scrise de mine acum ceva vreme (in 2011!!) a fost copiat in foaaarte mare parte si publicat pe Facebook sub forma unei postări personale, de către o doamnă.  Ce am facut cand am citit asta? Am pus filmul la care mă uitam pe „Pauză” și m-am gandit… „la asta cum ar trebui să reacționez?”. Iubitul meu imi zicea că ar trebui să fiu mândră de mine, pentru că acum știu sigur că postarea respectivă are cel puțin un fan. Și da, probabil că era o urmă de vanitate acolo, în mine, având în vedere că timp de 10 minute am tot comparat textul meu și textul postat de doamna respectiva și am constatat de mai multe ori că mă copiase în proporție de 80% sau așa ceva. Dar apoi mi-am amintit de cursurile de Dreptul Comunicării de la facultate, iar gestul doamnei de pe Facebook a început să mă deranjeze. M-am convins de două lucruri: primul, că trebuie să îi spun ceva persoanei respective, iar al doilea, că trebuie să mă reapuc de scris pe blog (doar nu vreau să îmi dezamăgesc fanii, nu? :p ).

Așadar, sunt aici. Din nou. Pentru cât timp… nu am de unde să știu. Dar abia aștept să vă povestesc aventurile mele de pui de ardelean în lumea asta mare! Cheers!

%d blogeri au apreciat asta: