RSS Feed

Monthly Archives: Februarie 2012

Martie, vezi ca iarna vrea sa iti fure primavara!

Mai sunt cateva minute pana cand va fi primavara, cel putin oficial. Si cum sa nu imi fie ciuda cand ma uit pe geam si vad ca ninge?

Daca am asteptat ceva cu nerabdare de la revelion incoace (pe langa ziua mea de nastere), aceasta a fost primavara, anotimpul meu. Anotimpul perfect care nu-ti da nici prea multa caldura, nici prea mult frig, nici prea multa ploaie, nici prea mult soare, zile nici prea lungi, dar nici prea scurte. Anotimpul echilibrului, dar si al revenirii la viata. Nu stiu cum sunteti voi, dar eu am impresia ca ma trezesc dintr-un somn adanc si agitat odata cu venirea primaverii. Revin la viata, mai zambitoare, mai optimista. Am impresia ca ok, si daca am zile proaste, macar soarele de afara si posibilitatea de a sta pe o banca si de a ma pierde in verdeata copacilor ma va face sa vad jumatatea plina a paharului si deci zilele respective vor fi mai putin proaste decat altele. Va fac o schema? :))

Cred ca ati intels ideea. Eu una abia astept sa scap de frig, de haine groase si de nopti pierdute stand sub doua paturi cu ceaiul in mana, tusindu-mi plamanii. Imi e dor de soare si de caldura…

Si ca sa fiu sigura ca ninsoarea asta de martie nu o sa tina prea mult, am sa invoc vremea buna cu o poza pe care am facut-o primavara trecuta, cu mesajul: ”Draga primavara, am nevoie de material pentru poze! Si, mai mult decat atat, am nevoie sa pot sa fac pozele fara sa-mi inghete degetele pe aparat…”. Sper sa ma auda…

Image

Culmea culmilor

Asta este cea mai fresh aventura a mea. Acum ca am trecut (sort of) de partea grea, bineinteles ca imi vine sa fac haz de necaz. Cine a crezut ca le-a vazut pe toate, s-a inselat amarnic. Ce urmeaza sa va povestesc bate orice record de stupizenie. Am avut ocazia sa interactionez cu „cel mai lovit in bila” om din Univers si credeti-ma, tare mi-as fi dorit sa nu fi fost asa.  Nu obisnuiesc sa fiu rautacioasa (la modul serios) la adresa altora, dar cand ma calca pe coada vreun neica nimeni in drum, tind sa ii raspund cu aceeasi moneda.

Am sa trec rapid peste prima parte a acestei aventuri. Nu vreau sa pierd vremea cu prea multe detalii. Long story short, marti seara vroiam sa plec spre Timisoara. Dupa cateva minute bune de cugetare si de incercare a bietilor mei parinti sa imi bage mintile in cap, m-am convins ca ar trebui sa fac un ocol, adica sa merg pe acasa (la Oradea) si de acolo sa o iau spre Timisoara. Asa aveam sa evit zonele cu cod galbeno-portocaliu de viscol. Mi-am schimbat biletul pentru seara trecuta (duminica seara), asa apucam sa stau si cu ai mei o zi. Totul a decurs bine pana am reusit performanta de a pierde trenul si de a-mi schimba biletul din nou pentru un tren care pornea cu o ora mai tarziu (cel putin teoretic… practic a adunat 100 de minute de intarziere, ca de`h, e iarna!). In fine, am urcat in tren in cele din urma. Lucky me..sau nu?

Aici am avut nenorocul sa dau peste cea mai incuiata, neintelegatoare si dubioasa fiinta din Univers. Serios, parca imi pare rau ca am vorbit asa urat de doamnele secretare in postarea de saptamanile trecute. Daca stiam ca aveam sa il cunosc pe nenea asta, va jur ca as fi multumit divinitatii pentru timpul petrecut la secretariat.

Ca o tanara zgudubilitica si adesea prea plina de energie,  dupa ce a pornit trenul mi-am scos si eu laptopul sa mai butonez pe ici-colo. La nici 10 minute, specimenul dubios imi adreseaza intrebarea: „Tu cat ai de gand sa tot tastezi acolo?”. Am ramas putin surprinsa de intebare, dar i-am explicat ca am ceva de lucru si ca nu stau mult.. Si oricum, TASTAM LA LAPTOP, CAT DE GALAGIOASA POATE FI ACEASTA ACTIVITATE ?! Discutia a fost prea misto asa ca  nu am sa o stric cu parafraze..

Nenea Dubios: Voi dori sa ma culc in curand si as prefera sa nu mai tastezi.

Eu: Imi pare rau, am putin de lucru, dar nu va dura mult.

Nenea Dubios: Nu va suparati, nu aveti cumva un loc liber, in alt compartiment, pentru mine sau doamnisoara? Ca tot tasteaza aici si ma deranjeaza si vad ca nu are de gand sa inceteze…

Controlorul (uimit): Pai… in alte parti e mai rau. Oamenii vorbesc la telefoane… e mai mare galagia.

ND: Atunci poate o rugati dvs. pe domnisoara sa se opreasca din tastat.            

C: Pai daca erati cu toate cele 6 persoane in compartiment ce faceati?

ND: Aia nu clapaceau pe taste..

Eu: Serios acum, trenul face galagie mult mai mare decat tastele mele, asa ca sunetul tastelor nici nu se aude.

ND: Pai trenul asa trebuie sa faca, dar tu imi creezi un disconfort si nu ma lasi sa dorm.

Eu: Bine, cand va culcati am sa il inchid.

Controlorul pleaca. Dupa alte 5 minute, ND mi se adreseaza din nou, cu acelasi zambet tamp si cu aceeasi privire rautacioasa si plina de scarba.

ND: Chiar o sa te simti bine acum ca stii ca poate am sa ma mut din cauza ca imi creezi un disconfort cu tastatul tau?

Eu: V-am mai spus, tastatul meu e o nimica toata. Am de lucru, dar termin si inchid.

ND: Tine de niste principii de bun simt… credeam ca ai o farama de bun simt.

Eu (cu nervii intinsi deja pe peretii compartimentului): Domnule, am chiar ” mai multe farame” de bun simt, dar dvs. nu ma cunoasteti. V-am spus ca il inchid cand vreti sa va culcati!

ND: Pai nu vad ca il inchideti.

Eu: Va culcati acum?

ND: Nu

Eu: Pai atunci? Cu cat ma tineti mai mult la discutii, cu atat am sa il inchid mai tarziu, pentru ca nu apuc sa termin ce am de facut.

ND: Pai nu imi pasa ce faci tu. Ma deranjezi. Si cand am urcat in tren vorbeai la telefon asa de fata cu mine, de parca imi pasa mie ce  vorbesti tu cu altii!

Eu: Si ce vroiati sa fac? Sa ma dau jos din tren ca nu va convine dumneavoastra ca aveti oameni in jur? (tin sa mentionez ca atunci cand am vorbit la telefon, vorbeam aproape in soapta…)

ND: Sa iesi pe hol si sa vorbesti acolo.

Eu: Extraordinar, nu stiam ca trebuie sa cer permisiunea sa imi anunt familia ca am urcat in tren cu bine, dupa o asteptare de atatea ore.

ND: Chiar te simti bine ca plec din cauza ta?

Eu: Nu am ce sa va fac…

ND: Eu pot sa plec, da`tu vei ramane asa toata viata

Eu: Foarte bine, nu ma suportati dumneavoastra!

Intre timp vine controlorul din nou. S-a uitat la mine si la ochii mei care cerseau indurare si in cele din urma m-a ajutat sa ma mut in alt compartiment. „Omu` ala are probleme la cap… nu puteam sa te las cu el”, mi-a zis el.

Dimineata am aflat de la domnul controlor ca Nenea Dubios nu a dormit oricum pe timpul noptii. S-a plimbat de ici-colo toata noaptea  si pe la 3-4 dimineata s-a dat jos din tren. „Pacat ca nu am avut un pat in alta cabina plina cu oameni, il mutam acolo, sa vada ce e aia galagie! Auzi la el, sa te deranjeze tastele si sa faci atata scandal pentru asta… Extraordinar, frate!”, zicea controlorul dimineata. Thumbs up pentru nea` controloru`, zau!

In urma experientei de ieri e clar ca nu am sa ma mai intreb niciodata „Se poate mai rau de atat!?!”. Nu de alta, dar am impresia ca Universul va considera aceasta intrebare retorica drept o provocare si va face astfel incat sa imi demonstreze ca DA! se poate mai rau.

O altfel de leapsa

Posted on

Am fost intrebata de una dintre colegele bloggerite ce planuri de weekend am. Eu as putea spune ca luand in considerare vremea de afara,  pentru mine weekend-ul perfect ar consta in stat in casa, sub paturica, uitandu-ma la un film dragut si band un paharel de vinut dulce (+cola).

Dar  bineinteles ca nu va fi asa. In concluzie, weekend-ul asta:

  • am sa lucrez ca sa-mi castig painea :)) ;
  • am sa lucrez la proiectele pentru facultate;
  • am sa fac o ieseala cu prietenii;
  • am sa zac in pat, la caldurica, sub 1 km de paturici pufoase;
  • am sa intru in rand cu lumea si am sa ajung la zi cu serialele pe care le urmaresc;
  • am sa fac mancare cu sora mea;
  • poate da Domnul sa mai postez ceva si pe blog;
  • am sa imi adun rabdare pentru a-mi suporta vecinii;
  • am sa fac tot posibilul sa stau cat mai departe de frigul de afara;

Pot sa va spun si ce NU am sa fac:

  • nu am sa ma apuc de licenta;
  • nu am sa fac plimbari prin zapada;
  • nu am sa fac plaja;
  • nu am sa ma dau cu sanie/schiuri/punga/colac/ orice alt material alunecos pe derdelus;
  • nu am sa conduc;
  • nu am sa ma duc la shopping;
  • nu am sa fac skydiving sau orice alt tip de diving/jumping/skiig
  • nu am sa termin lista  cu ce nu voi face weekend-ul asta;

Hai ca a fost fun! Leapsa am primit-o de la Catalina. Le invit pe colegele mele Ioana, Silvia si Andra sa ne spuna planurile lor de weekend si sa dea leapsa mai departe!

Impreuna, pentru Andreea

Posted on

Astazi vreau sa faceti cunostinta cu Andreea. Dupa cum vedeti in poza de mai jos, Andreea este o fata tanara si frumoasa. Este energica si plina de viata, mereu cu zambetul pe buze, iar simpla ei prezenta iti starneste o stare de buna dispozitie. Ceea ce putini dintre voi stiu este  faptul ca in spatele acestui chip frumos si fragil se ascunde o adevarata luptatoare. La cei 22 de ani ai sai, Andreea a avut puterea sa infrunte niste clipe de cosmar. A trecut prin genul acela de momente de care te ingrozesti doar vorbind despre ele.  A luptat cu indarjire pentru propria-i viata si de aceea este un exemplu pentru noi toti.

Povestea trista a Andreei incepe in seara de 24 decembrie 2010. Atunci ea, iubitul ei si alte trei   persoane mergeau  acasa, la Galati, ca sa-si petreaca sarbatorile cu familiile lor. Intr-un moment fatidic  masina in care se aflau cei cinci a fost implicata intr-un accident rutier cumplit. Soferita a pierdut controlul asupra autoturismului din cauza ghetii de pe sosea, iar masina a intrat cu spatele ntr-un copac. Cele trei persoane care se aflau pe bancheta din spate au avut cel mai mult de suferit. Daniel, iubitul Andreei, a murit pe loc, iar ea si inca o tanara de varsta ei au ajuns la spital in stare critica.  Ca sa fiu mai exacta, Andreea avea mai putin de 10% sanse de supravietuire in momentul in care a ajuns la Spitalul de Urgente din Braila. Starea ei extrem de grava avea nevoie de ingrijiri medicale speciale, asa ca in scurt timp a fost transportata la Spitalul de Urgente Floreasca din Bucuresti.

Saptamani la rand, fata asta frumoasa din poza a fost intr-o coma adanca, luptandu-se sa ramana printre noi. Parintii si sora ei au trecut prin momente groaznice de panica, disperare si frica. Sunt niste sentimente pe care noi, cei care nu am trecut niciodata prin asa ceva, nu putem decat sa ni le imaginam si sa le inmultim cu 1000 ca sa ne putem apropia macar de ceea ce simteau ei atunci. Atat ei cat si doctorii au depus eforturi mari pentru a o salva pe Andreea si intr-un final au reusit. Ea s-a trezit  si incet-incet si-a recapatat puterea. Dupa luni de spitalizare, Andreea a fost externata. Doar ea stie, insa, cat de greu i-a fost. Pe langa sechelele cu care a ramas in urma accidentului, sa nu uitam ca o mare parte din sufletul ei a ramas la locul accidentului cu Daniel, iubitul ei, pe care il plange si astazi. Din nou, este vorba de o durere pe care noi nu avem cum sa o cunoastem.

Din pacate, durerea din sufletul ei nu o putem alina, insa putem sa o ajutam sa isi revina din punct de vedere fizic. In momentul de fata ea are nevoie de:

  • interventii chirurgicale la bazin si arcada pubiana in Italia , clinica „S Luigi Gonzaga” din localitatea Orbassano, Torino. Tratamentul in sine costa foarte mult, insa pe langa asta ea trebuie sa plateasca transportul, cazarea,  masa etc;
  • terapii de recuperare bianuale – kineto-terapie, bai, namol, masaj, gimnastica ;
  • medicamente ;
  • investigatii de control , post spitalizare – CT, RMN, radiografii digitale si altele ;

Aici intervenim noi. Orice sustinere este bine venita. Daca doriti si puteti sa o ajutati, o puteti face aici:

                        Elena Gheorghiu (mama Andreei)         
                                tel contact : 0722527703                                    

                       Conturi deschise in acest scop : 
                       in lei: RO85RNCB0775033037570001 
                       in euro: RO58RNCB0775033037570002                 
                       in USD: RO31RNCB0775033037570003
                      Titular de cont : GHEORGHIU ELENA

Mai sus vedeti o poza facuta in timpul perioadei de spitalizare. Sustinuta de familie si prieteni, Andreea  a reusit sa se puna pe picioare intr-un final. Stiu, sunt mii ca ea si stiu, nu e prima postare de acest fel pe care o cititi. Dar am vrut neaparat sa va spun desprea ea. De ce? Ei bine, eu am avut ocazia sa ii cunosc pe Andreea si pe Daniel, protagonistii acestei tragedii. Cu Andreea si cu sora ei am fost colega de camera in anul I de facultate, asadar am apucat sa ii cunosc destul de bine pe cei doi indragostiti.  Erau doi tineri frumosi, un cuplu minunat. Amandoi iubeau dansul sportiv. El era dansator profesionist, iar ea preda lectii de dans copilasilor dintr-o scoala step-by-step. Dupa cum am mai spus, erau plini de viata, energici si, mai presus de toate, se iubeau enorm.

Despre accident am aflat destul de tarziu, pe la mijlocul lunii februarie 2011. Am aflat intamplator de pe internet si am fost atat de socata de veste incat am chemat-o pe una dintre colegele de camera din anul respectiv sa citeasca si ea ce scrie, pentru ca eu credeam si speram ca vad aiureli.  La scurt timp am fost la spital sa o vad pe Andreea, si am apucat sa stau un pic de vorba cu Oana, sora ei, care mi-a povestit clipele cumplite prin care au trecut ea si familia din momentul in care au primit telefonul politiei si pana in ziua vizitei mele. Auzeam povestile si nu imi venea sa cred. Tremura sufletul in mine si simteam cum mi se inmoaie picioarele. Dar ceea ce m-a impresionat si mai tare a fost faptul ca in clipa  in care am intrat in salon, Andreea a avut puterea sa imi zambeasca. A fost la un pas de moarte, era imobilizata la pat in momentul resptectiv, insa ea mi-a zambit. Asta m-a emotionat extraordinar de mult, iar acum imi amintesc cu greu acele cateva minute petrecute in salon, atat de tare m-am lasat purtata de emotii.

Acum Andreea este mai bine. Desi urmele accidentului se vad si se simt inca, ea este hotarata sa lupte sa isi revina. Si-a reluat studiile la master si intre timp ea, sora, parintii si prietenii ei fac eforturi mari pentru a strange banii necesari interventiilor medicale. De la accident incoace, prietenii de la scoala de dans la care antrena Daniel au organizat mai multe spectacole pentru a strange donatii pentru Andreea. Gestul lor a fost minunat, insa banii stransi nu au fost suficienti pentru a o ajuta sa faca operatiile si tratamentele necesare. Vedeti in dreapta  afisul unuia dintre aceste evenimente, ca sa vedeti ca nu vorbesc prostii :P.

Aceasta postare nu este pentru a-mi aduce mie cititori pe blog. Este pentru ca eu chiar cred in cauza ei. Si daca nu imi permit sa o ajut din punct de vedere financiar, macar ma asigur ca povestea ei este auzita de cat mai multe persoane. Cine stie, poate cineva cu inima mare aude povestea Andreei si poate/doreste sa o ajute intr-un fel sau altul. Asa ca ii rog pe toti eventualii bloggeri care citesc aceasta postare pana la final sa preia articolul si sa il puna si pe blogul lor. Nu ia mult timp si nu costa nimic. Ocupa doar cateva randuri din spatiul lor virtual, insa eu cred ca un astfel de caz merita sacrificarea unei pagini libere de pe blog.

Multumesc tuturor care si-au luat putin din timpul lor pentru a citi aceasta postare si le multumesc si celor care decid sa transmita mesajul meu mai departe.

%d blogeri au apreciat asta: