RSS Feed

Monthly Archives: Noiembrie 2011

Pentru parinti…

Ca orice om oarescum normal, sunt anumite chestiute (unele mai nesemnificative, ce-i drept) care-mi stau pe creieras si nu-mi dau pace. Totodata, exista anumite comportamente pe care le vad zilnic pe strada la unii-altii si care ma fac sa vreau sa imi dau palme in oglinda (ca de`h, educatia nu se face prin violenta, deci nu pot sa o bat pe fiinta idioata care face pozna). Uneori tind sa cred ca anumiti indivizi sunt crescuti in cel mai bun caz in jungla. Dar apoi ma gandesc ca animalele isi trateaza suratele cu mai multa grija si atentie decat o facem noi, oamenii, care ne credem cele mai inteligente creaturi din lantul trofic, asa ca le las jungla in pace si ma intorc in ograda noastra.

Omul poate sa aiba multe defecte, dar cele care pe mine ma deranjeaza cel mai tare atunci cand le intalnesc in societate sunt prostia si inconstienta. Din pacate, unii se pot „lauda” ca sunt fericitii posesori ai ambelor caracteristici. Mai grav, unii dintre ei sunt si parinti. Iar in cazurile astea, ia ghiciti cine are de suferit? Exact: ala micu`. Aici vroiam sa ajung.

Eu nu am copii. „Dar nu trebuie sa fii trecut prin viata ca sa iti dai seama ca un copil e in pericol sau ca ii faci rau”- asta imi ziceam eu cand aveam vreo 12 ani si stateam cu verisorii mei mai mici de le purtam de grija daca ieseam prin parcul din fata blocului. Eram cu ochii pe ei ca pe butelie, drept dovada sunt bine, sanatosi, intregi si nu au patit nimic in nici una dintre cele 1827371649187 de dati in care au fost in grija mea. Grija e instinctuala, gandeam eu. Ei bine… se pare ca nu tot timpul e asa.

Nu o data mi s-a intamplat sa merg pe strada si sa vad cum unii parinti nu au suficienta grija de aia mici. In cazurile astea nu pot decat sa cred ca sunt ori inconstienti ori prosti de dau in gropi. E una cand nu esti tu atent cu tine si te pui in pericol. Daca atata pret pui tu pe viata ta, n-am sa vin eu sa te trag de manuta si sa te invat la 20-30 de ani cum sa iti porti de grija. Dar cand ai responsabilitatea asupra unui copilas, iar tu esti atat de batut in cap incat sa il lasi sa alerge inspre sosea (de exemplu), crede-ma frate, meriti o bataie crunta.

Asadar, dragi parinti iresponsabili, inconstienti si indolenti,

Trebuie sa stiti ca atunci cand:

  • va lasati copilul sa fuga spre sosea ->sanse sunt sa il loveasca o masina;
  • il tineti in brate pe scaunul din dreapta al soferului (evident, fara centura de siguranta, basca il mai lasati si pe ala micu` sa stea cumintel pe bord) -> sanse sunt ca la o frana ceva mai brusca, ala micu` sa muste din parbriz;
  • il invatati sa traverseze pe culoarea rosie a semaforului -> sanse sunt ca el sa faca asta si cand e singur pe strada sau cand e cu altii copii si ajunge, din nou, sa fie lovit de masina;
  • asteptati (cu el de mana) sa se faca verde la semafor, nu pe trotuar, ca orice om normal, ci pe partea carosabila -> sanse sunt ca un sofer neatent sau care are ceva probleme in a-si calcula distantele sa va ia pe sus pe amandoi;
  • ii lasati la indemana obiecte ascutite -> sanse sunt ca mai devreme sau mai tarziu o sa isi scoata ochii sau ceva asemanator;
  • il lasati sa doarma in patut, iar in camera ii lasati o lumanare aprinsa -> sanse sunt ca incaperea respectiva sa ia foc, cu tot cu copil;

… In concluzie, cand faceti tampeniile astea, nu va mai plangeti la televizor in fata intregii tari, sa stie tot poporu` ce tragedie s-a intamplat ca bietul copil a dat ortu` popii. Nu aveti nici un drept. Voi sunteti singurii responsabili pentru viata micutului care nu stie ce e bine si ce e rau pentru el. Daca nu sunteti in stare sa aveti grija de un copil, nu-l faceti.

Ce am scris eu mai sus sunt doar cateva (putine) exemple de comportamente ale unor parinti inconstienti. De astfel de povesti cu final tragic aud cel mai des la televizor sau astfel de actiuni iresponsabile vad cel mai des pe strada.

Pentru simplul fapt ca faci un copil, nu inseamna ca esti parinte. Daca  nu ai grija de el asa cum trebuie, cu tot respectul, meriti un pumn in cap… cel putin!

(Cu ocazia acestei postari vreau sa le multumesc parintilor mei ca NU au fost unii dintre parintii inconstienti despre care am vorbit. Din contra, au fost cei mai grijulii, un model de urmat. Asa ca mama, tata, VA MULTUMESC!).

Anunțuri

Viata la camin (Part II)

Stiam eu ca viata de student este un subiect pe care il voi putea exploata indelung.  Iar aventurile din camera de camin de asemenea. Cu toate ca pe moment nu ne dam seama, toate intamplarile astea sunt de fapt o lectie de viata pentru noi. Eu una, in anul I de facultate am invatat:

– sa astup gauri in pereti;

– sa scot gandacii din interiorul electrocasnicelor (ca sa nu-i port cu mine in noua locuinta);

-sa umblu pe la sigurante, astfel incat sa fac „Sa fie lumina!”;

-sa schimb butucul usii (asta am invatat prin observare!);

– sa invat pe ritm de manele combinate cu Gorillaz si muzica orientala;

– sa iubesc cainii strazii pentru ca sunt mult mai simpatici decat boschetarii care dorm pe coridoarele caminului;

– sa fac dusuri extrem de rapide (deh, cand ai doar apa rece in toiul iernii, nu te prea lungesti 😉 );

– sa nu urc in lift cu baieti mai imaturi decat mine, la un momentdat sigur reusesc sa il blocheze;

Acum, lasand gluma la o parte, o  lectie interesanta  am primit-o tocmai unul dintre boschetarii care dormea pe coridorul caminului. Cu toate ca ma straduiam sa il evit pe cat posibil, intr-o seara ne-am intersectat la iesirea din camin. A inceput sa imi vorbeasca, iar eu de obicei ignor oamenii pe care nu-i cunosc si se baga in seama aiurea (daca-s oameni ai strazii, o mai si rup la fuga:P). Dar stai! Mi se parea sau… nu! Nu mi se parea. Omu` asta chiar a inceput sa imi explice (intr-o engleza foarte corecta) ca el nu e beat… sau cel putin nu la fel de beat ca in seara precedenta. Bineinteles ca prin vene ii curgea mai mult alcool decat sange, dar cu toate astea m-a impresionat situatia lui. Omu` era scolit, stapanea foarte bine limba engleza. Si totusi… a ajuns sa imparta o saltea roasa de vreme cu un alt „tovaras” fara locuinta, la etajul 8 al unui camin studentesc.

Ce s-o fi intamplat cu el de a ajuns in starea asta? Nu am de unde sa stiu… dar e pur si simplu trist. Nu stiu de ce am o vaga impresie ca omul acela a ajuns astfel din cauza unor alegeri prost facute. Nu vreau sa judec, dar din moment ce a invatat limba engleza, inseamna ca a facut o scoala, deci a avut de ales.

Asadar ar fi bine sa analizam cu mai mare atentie pasii pe care urmam sa ii facem. Pentru ca viitorul nostru este influentat in cea mai mare parte de deciziile luate de noi acum. Poate ca suna rautacios, dar am constatat ca in tara asta, de cele mai multe ori, saracia este o alegere. Altii nu au acest privilegiu de a alege o viata mai buna Pentru a ma face inteleasa, urmariti clipul de mai jos.

http://www.youtube.com/watch?v=GL-8HPdBroc

Viata la camin (Part I)

Tu stii cu cine locuiesti in camera de camin?

In primul an de studentie, bobocelul trece prin muuuuulte schimbari.  Majoritatea studentilor pleaca in alt oras decat cel natal sa invete, deci trebuie sa se adapteze la noul stil de viata, sa invete sa se descurce singur.

Printre primele activitati importante din viata de student este mutarea in caminul studentesc. Un  pas important. Nu numai ca trebuie sa imparti un spatiu mic cu alte persoane, dar trebuie sa inveti sa iti respecti colegii, sa le respecti tabieturile. Dupa cum am mai spus… adaptare!

Tin minte prima mea seara in camin. Am mers la noua  locuinta impreuna cu sora mea pentru ca era o perioada tare agitata pentru mine si aveam nevoie de ajutor cu bagajele. (Bullshit…eram prea timida ca sa merg singura 🙂 ). Desi abia asteptam sa cunosc noile colege de camera, am intrat in incapere  si pur si simplu m-am uitat  la ele cum aranjeaza un cablu (atarna de prin tavan si arata urat). Cele doua colege erau surori si amandoua erau mai mari decat mine, lucru care ma intimida (de parca as mai fi avut nevoie de un bonus de timiditate 😀 ). Ma gandeam ca pentru ele sunt doar „locul din camera care s-a ocupat intr-un final”. Dar cel mai tare ma speria un alt gand: „Cat de tare seamana  intre ele! Cum Doamne iarta-ma o sa le deosebesc eu pe fetele astea?!?!”. Si nici macar nu erau gemene.

Intr-un tarziu nu prea indepartat mi-am facut curaj si m-am prezentat.  Am inceput sa povestim, m-am destins si eu. Incet-incet m-am apucat sa imi aranjez lucrurile prin camera, moment in care am aflat de la fete crudul adevar: in camera nu locuiam doar noi, cele trei fete. Bucataria era infestata de locuitori mici si maronii (cam 871263497862485287658 de astfel de specimene), baia la fel. Cum camera se afla intre bucatarie si baie, ghiciti ce? Camaruta noastra era un fel de highway al gandacilor. „Ok, nu e dragut, dar pot face fata. Niste spray de gandaci si treaba-i rezolvata”. Sau nu?

La un momentdat am ramas singura in camera. Mi-am facut curaj si am intrat in bucatarie. Care a fost reactia mea?… am inceput sa plang. Pur si simplu am inceput sa plang cand am vazut zeci de gandaci care misunau pe masa, pe electrocasnice, pe vase, pe dulap, in dulap, in frigider… PESTE TOT! In mintea mea rasuna o  singura propozitie: „Din casuta mea curata eu ma mut in paradisul gandacilor… ce rahat!”.

Seara aceea a trecut cum a trecut… Noaptea am stat de sase la propriul meu pat ca nu cumva musafirii nepoftiti sa imi invadeze spatiul. Insa problema gandacilor nu am putut-o rezolva niciodata. In primele trei sau patru luni asa-zisele dezinsectii se faceau periodic, lucru care limita numarul gandacilor cat de cat. Insa fericirea asta dura maxim doua saptamani, dupa care gandacii imuni la spray-urile din comert reapareau. Problema s-a agravat cand nici macar dezinsectiile vietii nu se mai faceau, iar astia micii se inmulteau in draci. La un momentdat, eu si colegele de camera ne-am rezervat jumatate de zi ca sa astupam gaurile din pereti cu silicon. A fost distractiv, mai ales momentul in care am descoperit o gaura imensa in bucatarie- prin care puteam face linistite schimb de alimente cu vecinii.

In timp, am devenit niste insensibile, omoram gandacii intr-o veselie, ne-am obisnuit cu ideea ca vasele trebuie spalate inainte si dupa  folosire, alimentele din frigider erau mereu infasurate bine in folie (strat dublu daca se poate), iar prosoapele din baie le scuturam bine inainte de fiecare dus.  Dar in cazul asta, nu adatparea este rezolvarea. E cumplit sa locuiesti intr-un astfel de loc. Degeaba sunt camerele aranjate si caminele renovate, daca stai mereu cu frica-n san ca se urca nefericitii aia mici pe tine (lucru pe care l-am patit).

Astfel, in urma experientei din primul an de studentie, am ajuns la concluzia ca daca faza cu apocalipsa din 2012 e pe bune… ei bine, va fi un mare FAIL, pentru ca cel putin un gandac din asta mic si nenorocit va supravietui. Si da, unde este acum un gandac, peste o luna vor fi 100. I should know!

Si totusi, vreau sa inchei aceasta postare intr-o nota vesela, asa ca va las cu „goanga” asta mica si simpatica din filmuletul de mai jos. 😀

 

Jurnalism+ Publicitate vs. PR

Posted on

De la o vreme incoace, la noi in facultate subiectele principale de discutie sunt licenta si reclasificarea.  Cu licenta e cum e, dar treaba cu reclasificarea e aiurea rau. Practic, anul III s-a impartit in doua tabere: jurnalism+ publicitate vs. PR. Problema nu este diferenta de opinii, problema sunt toate injuraturile si judecatile de valoare pe care PR-istii le aud pe la colturi, ceea ce nu e tocmai OK.

Situatia este urmatoarea: initial s-a facut o clasificare a locurilor buget/taxa in functie de specializare- adica fiecarei specializari i-a fost acordat un anumit numar de locuri la buget, in functie de numarul studentilor inscrisi initial la specializarea respectiva. Astfel, jurnalismul a avut  vreo 60 de locuri bugetate din 90, publicitatea-40 din 48, iar P.R-ul -28 din 57. Tin sa precizez ca aceasta clasificare a fost facuta conform noii legislatii care va intra in vigoare incepand cu anul universitar 2012-2013.

Data fiind situatia, colegele mele de la PR au avut urmatoarele nemultumiri:

– nu li se parea corect ca studenti cu un punctaj mai mic decat al lor sa intre la buget, iar ele la taxa, doar pentru ca au ales sa studieze relatiile publice.

– legislatia spune ca locurile bugetate se impart pe specializari in conditiile in care admiterea se da tot in functie de specializare, lucru care in cazul nostru nu s-a intamplat.

In acest sens, colegele mele au facut un memoriu si au adunat suficiente semnaturi pentru a se face un consiliu si pentru a se „schimba modificarea”. Astfel, in cadrul consiliului s-au facut urmatoarele propuneri:

1-   sa se imparta fiecare specializare pe jumatate si primii sa fie la buget iar apoi surplusul de locuri ramase sa se imparta la 3

2- sa se faca reclasificarea la fel cum s-a facut si pana acum in anii I si II –  adica locurile bugetate sa fie date primilor 120 si ceva de studenti care au avut punctajul cel mai mare.

In urma votului s-a ales ca reclasificarea sa se faca asa cum s-a facut si pana acum. De aici si nemultumirile. Mai multi studenti de la jurnalism si publicitate au picat la taxa, motiv pentru care PR-istii au devenit oile negre ale facultatii. Recunosc, e nasol sa te stii la buget, iar apoi sa ajungi la taxa, probabil in locul colegilor mei care au patit asta as fi fost la fel de necajita. Dar va jur ca este la fel de frustrant sa vezi ca tu ai un punctaj mare si totusi esti la taxa. Punctajul ala nu a cazut din cer, ci oamenii aia au invatat si au muncit pentru puctele alea.

Insa problema nu este ca cei care au picat la taxa sunt nemultumiti, supararea lor este de inteles. Problema este cu cei care nu au fost afectati de aceasta reclasificare si totusi sunt cu gura mare.  Tocmai ei, care ar trebui sa priveasca situatia cat de cat obiectiv, nu o fac. Cat de limitat trebuie sa fii ca sa nu iti dai seama ca prima modalitate de a face clasificarea era total aiurea? Adica, sa fim seriosi: un student cu 460 si ceva de puncte este la buget, iar unul cu 510 puncte este la taxa- unde e corectitudinea in propozitia asta?

„Mare prostie ati facut”- am auzit asta de N ori. Intrebarea mea este… DE CE? Am si eu prieteni care au ajuns la taxa in urma reclasificarii si imi pare sincer rau pentru ei, dar asta nu inseamna ca reclasificarea nu a fost corecta. Am mai auzit ca unii s-au plans ca numarul de credite pentru materiile comune era diferit de la o specializare la alta. Pai fratilor, la urma-urmei, nu trebuie sa adunam toti acelasi numar de credite la finalul semestrului? Poate  nu avem acelasi numar de credite la materiile comune, dar aveti mai multe credite la restul materiilor, deci unde e problema?

Pe aceasta cale ii invit pe colegii mei nemultumiti de situatie sa imi dea un motiv pentru care ideea reclasificarii a fost o „MAAAAARE” prostie. Altul decat „cutarica a intrat la taxa”. Pentru ca incerc sa inteleg de unde atitudinea asta…

Deci?

Teapa de la RATB

Posted on

Romania este tara tuturor posibilitatilor, de lucrul asta ne-am convins. Aici poti sa patesti toate nepatitele, sa vezi toate nevazutele, sa iei toate tepele.  Acum cateva saptamani am patit-o si eu, m-am convins pe pielea mea.

Eram intr-o frumoasa dar friguroasa zi de toamna (ce, daca scriu despre RATB nu pot sa fiu poetica?) in statia de autobuz de langa Leu (B-dul Iului Maniu, Bucuresti- pentru necunoscatori). Impreuna cu un amic (student Erasmus) asteptam autobuzul 136. Primul lucru- am cumparat bilete, cu toate ca aveam de mers doar doua statii (pai ori suntem corecti, ori nu mai suntem!), iar erasmusul imi zicea incontinuu „I`m not romanian, I don`t need a ticket!”.  Asadar am cumparat doua calatorii pe care le-am incarcat pe cardul meu RATB (denumit oficial portofel electronic pentru ca in Bucuresti biletele normale sunt so last season). Stiam ca porcariile alea de masinarii din RATB fac urat de fiecare data cand incerci sa iti validezi cadrul, asa ca am intrebat-o pe doamna de la ghiseu cum trebuie sa procedez ca sa imi valideze doua clatorii de pe acelasi card. Pentru ca da, circuland cu abonamentul, in doi ani de facultate nu m-a interesat sa aflu care-i smecheria cu validatul cardului pentru doua calatorii. In fine, dupa cel putin o jumatate de ora de asteptat in frig, apare si autobuzul. Urcam in el, validez cardul de doua ori, dupa cum imi explicase tanti vanzatoarea de la ghiseu (ma jur, a facut BIP! BIP!) si ne-am vazut de drum. In prima statie hop! control. Recunosc, am avut un moment de mandrie, drept pentru care  i-am bagat erasmusului o privire de „I told you so!!!”. I-am dat doamnei controlor cardul meu si i-am atras atentia ca l-am validat pentru amandoi. Sau nu?!

Sa va explic: aparatul a facut BIP! BIP! dar stai,  procesul de validare este mult mai complex. Trebuia sa validez o data (sa faca BIP!), apoi sa apas un buton, sa mai validez o data (sa faca iar BIP!) si abia apoi ma puteam lauda ca am obtinut BIP!-urile necesare. In concluzie… jos din autobuz si platiti amenda! Au urmat vreo 15 minute de „aproape” negocieri: eu ii explicam doamnei ca aveam calatoriile necesare si ca nu am stiut sa folosesc aparatul (eram gata sa ii dau tot cardu` RATB ca sa fie sigura ca NU voi pacali RATB-ul  folosind calatoria respectiva). Erasmusul ii explica doamnei (in engleza) ca el este cel fara bilet si ca lui trebuie sa ii dea amenda. Doamna ii explica erasmusului (in romana) ca noi nu am avut bilet, deci trebuie sa platim. Stiti povestea cu Turnul Babel? Ei bine,  situatia in care ma aflam nu era cu mult mai diferita (sa mai spun ca erasmusul mai trantea si cate o injuratura in italiana? 😀 ).

Cum s-a incheiat tarasenia asta? „Da-o dracu`, ne grabim. Ia banii cucoana si lasa-ne in durerea noastra!”.

Buuuun…asta este povestea. Data fiind situatia, eu am (cel putin) doua nemultumiri:

1. De ce nu m-am certat mai mult cu tanti aia?!?! Am cedat, nu trebuia, dar ne grabeam. Aveam bilet si facusem exact ce imi spusese doamna de la ghiseu sa fac. Da` radacinile mele ardelenesti nu m-au lasat sa fac circ in plina strada.

2. Oamenii care CHIAR nu au bilet si NU au cumparat unul in viata lor, de ce nu sunt amendati? Si da! aici ma refer la toti homless`ii, aurolacii si… ma abtin de la alte denumiri, ca apoi ziceti ca-s rasista. Fratica, aia circula cu autobuzu` intr-o veselie si nimeni nu le zice nimic. Ba ne mai si muta nasurile cu odorul lor specific.

Videoclipul de mai jos imi sustine ideea:

Acestea fiind spuse, va sfatuiesc sa fiti atenti data viitoare cand circulati cu RATB-ul. Sa nu spuneti ca nu v-am avertizat!

Alex Dima la FJSC- o lectie de viata

Posted on

De cand suntem studenti in cadrul Facultatii de Jurnalism si Stiintele Comunicarii (FJSC) am fost obisnuiti cu serile FJSC- o serie de intalniri ca intre prieteni, in cadrul carora studentii au ocazia de a vorbi cu invitati de marca din mass-media si nu numai. De-a lungul timpului au venit multi oameni de marca sa ne vorbeasca. Ei ne-au impartasit experientele, aventurile sau secretele lor. In aceasta seara, insa, a venit randul lui Alex Dima sa vina sa ne cunoasca. Cum care Alex Dima? Stiti voi, reporterul simpatic de la „Romania, te iubesc”, emisiunea marca PRO Tv.

Ma asteptam ca de la un astfel de om de televiziune sa auzim numai povesti interesante (adica toate reportajele acelea spun multe despre omul care le-a realizat.). Dar in mod sigur nu ma asteptam sa ne vorbeasca despre munca lui cu atata pasiune. Am mai vazut oameni care isi iubesc locul de munca, dar Alex Dima a reusit sa ne transmita cu totul iubirea lui pentru reportaje. Ne-a povestit aventurile (pentru ca da, erau cu adevarat niste aventuri- cu faze amuzante, periculoase, presarate cu suspans si tot ce trebuie) prin care a trecut pentru a obtine informatiile necesare. Mie nu mi-a venit sa cred ce a indurat omu` asta ca sa ne arate noua cum stau treburile cu defrisarea padurilor in Romania- zile intregi de munca, frig si amenintari pentru a ne convinge printr-un material de cateva minute ca problema e cu adevarat grava. Reportajul despre care va vorbesc, il puteti vedea mai jos.

Padurea imputinata (click pt. video)

Printre reportajele pe care le-am urmarit in seara aceasta a fost unul realizat de Alex D. in urma cu un an. Impresionant. O poveste trista a sute de suflete abandonate, care si-au gasit alinarea in caminul creat de un preot. Materialul il puteti vedea mai jos.

Povestea parintelui Tanase (click pt. video)

Reportajul in sine este indeajuns de convingator, face ca orice cuvant sa fie de prisos. Dar Alex D. ne-a povestit si cateva intamplari care s-au petrecut in „spatele” camerelor de filmat, ceea ce ne-a sensibilizat si pe unii dintre noi ne-a pus serios pe ganduri.

Stati linistiti, seara nu a continuat in acest registru trist. Ne-a povestit despre inceputul carierei sale de jurnalist- cu bune, cu rele- si am mai urmarit vreo doua materiale realizate de el (la care am ras copios).

De ce va povestesc/arat toate astea? Ca sa stiti si voi, cei care nu ati apucat sa veniti, sau nu ati fost in Bucuresti, ca mai sunt oameni in tara asta care fac ceva frumos. Ceva bun. Fac lucruri din care noi putem trage o invatatura. Lucruri despre care merita sa le vorbim si altora. Mai sunt si oameni care nu vor doar sa fure, sa faca misto, sa atraga audienta. Din contra, vor sa traga un semnal de alarma, sa atraga atentia asupra unor probleme de care ne izbim in viata cotidiana si pe care nu avem curajul sa le infruntam sau pe care pur si simplu nu le vedem pentru ca ne intereseaza prea putin ce se intampla in jurul nostru.

Acestia sunt oamenii frumosi care merita toate laudele noastre. Oameni care merita tot respectul nostru. De ce? Pentru ca incearca sa aduca macar o imbunatatire acestei tari de care ne plangem cu totii, dar pe care nimeni nu se sinchiseste sa o scoata din situatia revoltatoare in care se afla. Pentru ca muncesc din greu pentru a ne mobiliza, pentru a ne sensibiliza, pentru a ne deschide ochii.

Am sa inchei prin a spune ca ma bucur ca Alex D. nu este singurul om de televiziune care face astfel de reportaje. Colegii lui (din acelasi trust sau nu) fac o munca la fel de buna si le urmaresc cu placere materialele. Va sfatuiesc sa faceti la fel.

Modele de urmat avem, numai sa stim sa ni le alegem.

%d blogeri au apreciat asta: